MASACRUL DE LA ODESSA

Armata Română înfruntă o tragedie îngrozitoare la Odessa în 1941.

Majoritatea oamenilor politici, dar și unii generali i-au cerut lui Antonescu în vara anului 1941 să se oprească la Prut. Este evident că aceștia se foloseau de o manevră politicianistă pentru a se pune la adăpost în cazul unui eșec. Militar nu era posibil, mai ales că România era un aliat extrem de valoros al Germaniei împotriva U.R.S.S.. Însă modul cum s-a realizat cooperarea între cei doi „aliați” spune totul: eram tratați ca o masă de manevră, carne de tun folosită în cele mai dificile situații, fapt ce a costat Armata Română pierderi imense, aproape o jumătate de milion de oameni.

În intervalul 3 august – 16 octombrie, Armata a IV-a a desfășurat lupte ofensive pentru cucerirea Odessei, fapt realizat pe 16 octombrie printr-o victorie „a la Phirrus”: în noaptea precedentă, trupele sovietice părăsiseră marele port de la Marea Neagră. Însă până atunci s-au dat niște lupte îngrozitoare, fapt ce a costat viața a peste 17.000 de ostași români, în timp ce 70.000 au fost dați dispăruți. Rezistența rușilor a fost fanatică, însă Antonescu s-a încăpățânat să obțină această victorie fără sprijin german. În opinia sa era nevoie de aceasta pentru a dovedi capabilitatea armatei române la o viitoare conferință de pace pentru a putea cere restituirea nord-vestului Transilvaniei, răpit in vara anului 1940 de către Ungaria, și ea aliat al Germaniei în războiul antisovietic.

Tensiunile au explodat câteva zile mai târziu (22 octombrie, ora 17.35) când clădirea Comandamentului militar român din Odessa a fost aruncată în aer. Trei tone de explozibil au fost detonate în subsolul acesteia. Au murit 135 de ofițeri și soldați români și germani, printre care și comandantul comenduirei de garnizoană al Odessei, generalul Ioan Glogojanu.

Evreii din oraș, nu puțini, au fost considerați vinovați pentru acest atentat. Măsurile de represalii ordonate de Antonescu au fost drastice: pentru fiecare ofițer căzut sub dărâmături să fie uciși 200 de civili, iar pentru fiecare soldat, 100, însă până să sosească în oraș reprezentantul lui Antonescu pentru coordonarea represaliilor, lucrurile au scăpat de sub control. Peste 5.000 de oameni au fost uciși doar în seara acelei zile, încât se spune că nu era copac în oraș de care să nu fie spânzurat un om. În zilele următoare, peste 22.000 de evrei au fost scoși din oraș și duși în satul Dalnic, situat la vreo trei kilometri de Odessa. Acolo erau niște depozite unde au fost înghesuiți mii de oameni, în special femei, bătrâni și copii. S-a tras întâi cu mitralierele de calibru greu. Apoi s-au aruncat grenade. Totuși, nu muriseră toți oamenii, în special copiii. Atunci clădirile s-au stropit cu benzină și s-a dat foc. Una dintre clădiri a fost dinamitată și aruncată în aer în mod simbolic exact în momentul când militarii români și germani erau înhumați. Scenele la care asistau ostașii români sunt greu de închipuit: oameni arzând strigând la ferestre și implorând-i să fie împușcați, mame care își aruncau copii pe geamuri pentru a-i salva, uciși apoi de gloanțe. Soldații și ofițerii români care au refuzat să execute ordinele au fost și ei împușcați ori s-au sinucis. Unii istorici estimează cifra celor uciși la peste 25.000 de oameni. Mareșalul Antonescu a știut în fiecare secundă ce se petrecea la Odessa, măcelul nefiind spontan, cum se încearcă să se sugereze. Au fost ordine clare, precise, care se regăsesc în documentele armatei.

Prof. dr. Cornel Carp

Sursa: Realitatea de Arges